“Infinite Repetition” a Must See Exhibition

Infinite Repetition” is a show not to be missed this month, the Iinnoo Gallery showcasing the works of two powerful women artists: Ouma (Japan) and Autumn Lyn (China).

Conceived on the idea of the repetition of forms, this project shows in fact how modularity resides in everything that surrounds us, from the intricate network of cells forming each and every organism or object to mapping the modules of life in a repetitive pattern.

The two artistic directions are totally different. Ouma’s approach is eye capturing by her Pop Art endless entrelacs of vividly colored drawings, covering entirely the walls of one room of the gallery. Clearly, from my point of view, pertaining to the Japanese pop culture in terms of the plastic depiction of super flat forms as we see in Murakami and Kusama’s well known works, Ouma builds a network of cells illustrated on thousands of pieces of paper having all the same dimensions. Therefore, modularity here appears both in the illustrated forms and in the type of the material support.

Ouma creates a world of her own, beautifully colored, a puzzle like frieze of endless drawings that envelops the viewers and introduces them into the fantastic imagery of the microcosm.

Autumn Lyn’s approach is a spiritual one, showing that cyclicality, the circle, means closing and repeating a moment, a state of mind, a state of soul, on and on. It is an eternal déjà vu of sufferings coming over and over with a single scope – to find and express LOVE.

Autumn Lyn is a conceptual artist which shifts from three to two dimension artworks with remarkable easiness. The artist utilizes modular systems to create sculptural structures of pure minimalist style in order to convey the idea of human struggle between reality and fantasy, equilibrium and disorder. Extremely interesting is how Autumn Lyn decides to illustrate the “Shape of Lives”: she builds two wooden cabinets, each having 104 square shaped cells housing gold and blue rice bowls. Using the symbolism of numbers in Buddhist faith in many of her artworks, I think here Autumn is getting close to the most important and sacred number, 108, which monks say that it can be reached by multiplying the senses (sight, hearing, touch, taste) and the elements pertaining to the conscious (pain, pleasure, love). These are the metaphorical image of our beings and our lives.

Autumn Lyn is attentively archiving her feelings and sufferings by giving a unique “touch” to every blue bowl (deformities, scratches, cracks), whereas the gold ones are left untouched, glowing peacefully and witnessing the moments of happiness.

When illustrating “Reality vs Fantasy”, Autumn Lyn uses verticals and sinuous lines ascending and descending, rigid and soft, columns made of gold and blue plates. The vertical modularity of these elegant pillars recalls Brancusi’s “Endless column” whose rhythmic and undulating structure suggests an infinite evolution.

An infinite evolution could be Autumn’s reason for using the blue color, symbolizing immortality and advancement, which together with the noble gold, not too shiny, but tender and velvety, completes perfectly the artist’s conceptual works.

The overwhelming presence of the circle in our lives and in us is clearly stated in Autumn Lyn’s modularity, in a “goes around-comes around” repetition of feelings, because that is all about: her soul scattered by sufferings and reenacted by love.

WeChat Image_20190320153557

MISE EN SCENE – Sergiu Roman’s solo show in Beijing

In order to better understand the artworks presented and the atmosphere of this exhibition, first we should elaborate on the general concept that underlies this vision, namely Mise en scene.

In the most common sense of the dictionary, Mise en scene (in French, originally) represents the process of setting the stage in the theater, with regard to placement of actors, scenery, etc., and in a slightly narrower sense, the stage itself, the scene, the environment or background in which events take place. In other words, it refers to the concept of the whole, the making of the composition, not just as a table of elements, but also as the order of their arrangement.

The question now is: Which scene are we talking about? What is the meaning of the whole? From Sergiu Roman’s point of view, the scene is of course the world as everything that is, as our physical universe, the Cosmos, but also as the entirety of human beings’ lives, with our dramas, our agonies and breakthroughs, with the whole history as the destiny of humanity.

Of course, we can say that art has always expressed these things, namely the human experience in its countless aspects, or that the spiritual human existence has always become what we call Culture, as the Romanian philosopher Lucian Blaga said. What Sergiu tried to achieve through this series of paintings was to condense, or to compress all these coordinates of existence, showing them all at once to the viewers.

The difficult and worthy aspect of his works consists in overlapping the levels of existence. While at the center of the works he places the human being – as Laocoon, Jesus, a Roman mask or the human skull – together with the idea of human fragility (the butterfly), of life’s balance / imbalance (the wheel), of the inversion of values, or simply with the idea of chaos, as fumbling through life, without any concept of mission or personal destiny – regarding the formulas from mathematics, physics and chemistry used here, Sergiu places us in a different level of being, where existence is very rigorously ordered, where nothing is random or capricious. Beyond entropy and unstable structures, beyond suffering and death, caring for others and self-sacrifice can be elevated as human laws similar to natural laws, and that could bring more meaning to our lives.

The artist makes the viewer witness the creation of the world, the pre-order of all things, using many different techniques (charcoal drawing, action painting, expressionistic strokes, pointillism, impasto, dripping), overlapping different areas of meaning (color field versus charcoal writing), as symbolically intending to bring together all the layers of reality: the micro and macro cosmos, the psychological world and the physical world, the history of humankind and the individual destiny, order and chaos, past and present. Sergiu Roman’s art has an immediate impact on the viewer through the force of compositions, through the strong chromatic in which the quality contrasts play a major role in emphasizing the structural elements of his paintings.

In conclusion, I would like to emphasize that this personal artistic project of Sergiu Roman and curatorial, as far as I am concerned, has benefited from the start of the extraordinary collaboration of the RCI Beijing team and I would like to express our deep thanks to everyone at RCI Beijing for their support in materializing this event.

Expoziția ”Nerefuzaților”, aprilie 2017

Nu este un secret faptul că admir şi voi aprecia totdeauna creatorii de artă care rămân fideli tehnicilor tradiționale în exprimarea conceptului lor artistic. Cu atât mai mult apreciez neuitarea tradiției (marotă mea de pe vremea grupului „Crinul”) de către tinerii artiști care pot fi cu ușurință atrași de formule „conceptualiste” fără substanță și cu execuție care lasă de dorit.
Expoziția „Nerefuzaţilor” este un exemplu remarcabil pentru dorința tinerei generații de a picta și de a se exprima cu sinceritate cu ajutorul pensulei și culorilor.

Avem de-a face, astfel, cu o imagine închegată a tendințelor picturii prezentului, cu experimentări în zona decolajului, a suprapunerilor de rășini sau a tehnicilor specifice street art-ului, care, alături de compozițiile abstracte sau fotorealiste, afișează cu claritate nervul unei generații de tineri (plus-minus 30) care și-au setat deja direcția stilistică afirmând-o cu siguranță de sine.
Nerefuzaţii se remarcă deci, prin personalități puternice și distincte, un „salon d’ haute peinture” ce ar trebui să-i facă să se rușineze pe „experții” caselor de licitații pentru lipsa acestor nume (cu foarte mici excepţii) în cataloagele lor „obosite” de atâtea prețuri mult prea mari pentru arta contemporană cotată doar pe criterii comerciale. De altfel, cota lor e mult mai mare decât ce se practică în licitații în care mercantilismul și calitatea îndoielnică primează.
Spiritul creator al celor 27 de pictori (nerefuzaţi de soartă când s-a-mpărţit talentul) domină în lucrări de impact prin cromatică, tehnică sau expresie picturală.
Constantin Rusu devoalează abstractizări fluide prin decolări figurative – binecunoscutele săgeți/direcții care constituie marca sa artistică – creând, de fapt, un desen al decolajului ale cărui grafisme delimitează net și egal suprafețe de intensități cromatice dominant calde. Similare tehnicii gravurii pe linoleum, compozițiile lui Constantin Rusu se fac imediat remarcate și plăcute prin jocul de tentă plată și vibrații cromatice cu accente plasate cu o precizie inginerească în puncte de maxim interes compozițional.
Naiana Vatavu se propune prin deschideri de data aceasta, binecunoscutele sale cutii ce claustrează povești autobiografice descompunându-se liniar pentru eliberarea sufletului creator. O admirabilă „vedută” contemporană.
Cristian Seuşan lovește retina privitorului prin dimensiunea lucrării și culorile tari ce acoperă largi zone ale unui portret supradimensionat și „negativizat”: este Icoana omului contemporan cu suferințele zilnice, Omul chinuit, îndurerat, panicat.
Picturalitate și transparență ne oferă Marina Aristotel care decide să claustreze vibrațiile cromatice potolite, simple, calde în cristalinul rășinilor din dorința de a „suprastructura” stări, emoții, întâmplări.
Pandant de o parte și de alta a intrării în sala ronda expresioniștii Dragos Bojin și Mircea Dragomirescuîși strigă cu sinceritate trăirile, dramele prin creaturi nălucoide ce portretizează perfect caracterul produsului contemporan supranumit Om. Friza verticală a humanoizilor bojini atenționează cu privire la psihologiile prezentului prin accentuarea hidosului figurativ, artistul jucându-se cromatic cu ideea de coborâre la Iad (dominantă de roșu) și ridicare la ceruri (prevalența albastrului în registrul superior). Condiția umană, văzută prin ochii lui Dragos Bojin, este inconfundabil ilustrată de deformări și tușe-gest ca parte a limajului vizual alienat și grotesc.
Diana Tudose ne incită la reverie printr-o compoziţie simplă, centrată, dar de impact, în care artista îşi exorcizează aşteptările, renunţările, liniştea sau neliniştea.
Lucia Segărceanu şi Răzvan Năstase afişează un abstract tachist, respectiv monetist, Lucia încărcând suprafaţa pânzei cu materii în relief, iar Răzvan descărcând-o prin decolaje fine de un admirabil efect pictural.
Nu voi analiza lucrarea lui Adrian Dică în termenii unei autodeclarate estetici relaţionale (interstiţiu social), ci voi remarca formula tehnică în care acoperă/descoperă straturi în compoziţia sa cu iz de stampe japoneze într-un discurs actual suprapunerilor de picturalităţi prin tratări diversificat nuanţate. Pictura lui Adrian Dică este matematic întreruptă de acele trasee/direcţii/spaţii interstiţiale care dinamizează compoziţia şi determină recognoscibilitatea stilului său.
Ruxandra Răileanu îmbina microcosmosul celular cu frânturi ale realităţii în care frumuseţea zâmbetului unui copil se pierde, poate, în complicaţiile şi provocările prezentului. Pictura Ruxandrei captează prin realizare şi nu prin cromatică, prin compunerea şi descompunerea unui Hiperrealism în stări schizoide.
Lucian Hrisav translocă parcă un mural în interiorul galeriei, lovind retina privitorului prin culorile tari şi dimensiunea lucrării. În fapt asta e dorinţa sa: să suscite atenţie, să obţină reacţii de orice fel, în scopul eliberării sale creatoare.

Andreei Albani aduce un suflu oriental, filosofic, experimental, în care linia şi pata de culoare îşi schimbă statutul eliberându-se de orice constrângere şi devenind acţiune în sine. Fluidizarea tachismelor şi a cromaticii în ultimele creaţii ale sale arată pofta de a decanta suprapunerile de materii şi materiale ce construiau anterior fizicalitatea pânzelor, concentrându-se acum pe accentuarea unei pete sau a unei urme în pastă în sensul construirii unei stări sau a memorării acesteia. Andreea creează un sistem poetic de grafisme şi gesturi colorate şi dezvăluie un suflet cald pornit în căutarea şi descoperirea noilor forme de expresie a materialităţii picturale.
De asemenea, atrage atenţia şi lucrarea lui Daniel Roşca, şi el în aceeaşi zonă a abstractului creat din materialităţi diferite, un Hokusai contemporan care a capturat un moment al devărsărilor sau revărsărilor primordiale creatoare de nelinişti.
Propunerile artiştilor Andrei Tudoran şi Radu Pandele completează variatele direcţii stilistice ale acestor “nerefuzaţi” cu un Fotorealism intrigant prin acurateţea realizării, respectiv Graffiti art în variantă abstractă, dar şi figurativă.
Zona în care se manifestă artistic Andrei Tudoran este greu de atins când foloseşti doar pensula şi culoarea. Provocarea pe care şi-o impune Andrei vine tocmai din dorinţa de a elimina orice posibil auxiliar de ordin tehnologic şi de a atinge perfecţiunea aşa cum o făceau odinioară marii maeştri. De ce? Pentru că poate şi chiar ironizează, prin pseudo-pixelările prezente în compoziţii, computerizarea şi digitalizarea atât de frecvente în zona Hiper şi Fotorealismului.
Pandele Radu creează, parcă, un nou stil – Graffiti Orfic sau Graffiti Rayonist – în care fuzionările sprayurilor sunt intersectate de mişcarea browniană a unor vermiculări grafice. Radu Pandele pare că ilustrează o hartă bioenergetică în care interpretările cromatice ale “aurei” semnifică îmbinări ale fizicului şi spiritului, calm, bunăstare optimism. Dar merg prea departe. Radu a dorit doar transformarea unei expresii a street art-ului într-o formă elitistă a artei.
Repetir, va rog!

Bianca Mann – The blind spot

Anaid Cercel's photo.
Anaid Cercel's photo.
Anaid Cercel's photo.
Anaid Cercel's photo.
Bianca Mann continuă seria morfismelor şi amorfismelor ce-şi găsesc argumentul în stări fundamentate de cercetările ştiinţifice legate de psihicul uman, expoziţia „The blind spot” având ca reper ideatic studiile referitoare la receptorii luminii din ochiul uman (există mici puncte în ochiul uman în care nu se află receptori de lumină şi prin urmare nu este detectată imaginea, însă creierul adaugă informaţia necesară pentru completarea golurilor). Creaţiile Biancăi Mann se plasează stilistic în zona unor infinite delineări, desfigurări şi reconfgurări ale materiei sculpturale reprezentate de item-ul multiplicat: masca. Si chiar şi atunci când deformările “orbesc” privitorul în identificarea elementului primordial, recompunerile şi reconfigurările acestuia creează continuitate şi anulează blind spot-ul. La nivel plastic, ideea de blindness prinde forma unui fluture de noapte a cărui variaţie morfică, la care se adaugă impactul cromatic de roşu sângeriu cu patină vag aurie, penetrează retina şi sufletul iubitorilor de artă de calitate.

Lumea lui Filo


Filomela Elena Bucur, Filo așa cum este cunoscută în mediul artistic, este fără îndoială un creator de compoziții figurativ-decorative teatrale, ilustrând parca o lume de basm, de vis sau fantezie.

Filo creează lumea sa pictorială prin interacțiuni între personaje (în mare majoritate feminine, dar și animaliere – porcul fiind subiectul preferat al compozițiilor sale) într-un mod aproape cinematografic, ca și cum dinamica acestor compoziții s-ar desfășura oricum, chiar și fără public. Cu siguranță imaginile Filomelei nu sunt statice, nici măcar acelea în care calmează decorativismul și acțiunea prin suprafețe plate de alb sau negru. Toate elementele ce compun picturile sale sunt direcționate către mișcare, expresie, traiect, culoare, lăsând, parcă, privitorul să se întrebe ce ar fi urmat în continuare în dinamismul acțiunii reprezentate. De fapt, aceste picturi se constituie ca scene proprii, în care apar zone tenebroase sau expuse luminii, așa cum scena teatrului oferă publicului puncte de interes sau nu.

Arta Filomelei este puternic simbolică, încărcată de indicii grafice și cromatice care să ajute la descifrarea acestora, dar poate fi și simplă în expresie și cromatică precum monologul teatral, încărcat de expresivitatea actorului.

Filo dă viață picturilor sale invitând privitorul să intre în lumea sa, în universul său aparte, încărcat de îndrăzneală, energie și culori vii.

Diana Roman


The SPECIES art show is about creativity and originality in an artworld confronted with deja vu and pastiche. Dragoș Bojin and Iulian Cristea are joining together in a very interesting show in which expression and inventiveness are at home.

Bojin is an obvious artistic species, creating epidemic, contagious worlds from one canvas to another, in which composes an all over grotesque of ghosts that do not frighten, but express everyone’s inner fears, frustrations, demons.

Bojin creates a medieval like image vocabulary (recalling the chaos of those societies milled by plague, cholera, famine, conflicts) as the contemporary and fantastic equivalent of the ”Dark Ages”. The artist elaborates a poetic of the darkness in which he puts the sympathetic grotesque figures, characteristic of this artistic species. The world of Bojin’s phantoms is not unfriendly, but a dynamic, scenographical, funny-ironical one, integrating the viewer into a frantic dance. Illustrating fear in vivid colours, the painter becomes the master of its exorcism.

The Cristea species dampens the dynamism of Bojin’s canvases through sculptures that claim to be a calculated „chaos”, grounded and strange. This sculptural species is, in fact, a transitive one from the Concrete art to informal Surrealism, its creations being a combination of the two styles.

Purely non-representational, Cristea’s works are deeply anchored in nature, suggesting organic, biomorphic forms that incite the viewer to identify an existing reference point. His sophisticated sculptures create tactile desires through the alternation of hard & soft matter, but also through opaque / translucent play. Cristea offers the image of a sculptor who has two principles in his art: creating a rhythm in a closed surface or form and applying the chromatic dynamism to the full, static forms. The creative tools of the Cristea species are movement, colour, light and space, all these generating abstract compositions through concrete works.
Osiris Gallery offers to the public an exhibition where two artistic species, Bojin and Cristea, reaffirm their talent in a powerful show.

Diana Roman

Peisaje subiective

Nu vreau să mă repet. Dar așa cum spuneam în filmul regizorului Ovidiu Darian, ”Dreptul la Chip”, dedicat lui Raportoru și operei sale, Eugen este o forță a naturii dezlănțuită cu imensă pasiune pentru pictură.

Eugen Raportoru este un workaholic de neoprit care lucrează, lucrează, lucrează intens și imens și își imprimă sufletul în fiecare tușă și gest așa cum legendarul Manole o zidea, anima et corpore, pe Ana sa.

Este imposibil să nu percepi sufletul tumultos al lui Raportoru care ”strigă” și răzbate din orice pânză creată de acest pictor insațiabil. Este sufletul unui om extraordinar și al unui PICTOR de calibru, care trebuie să fie menționat cu argumente depline alături de marile nume ale artei românești. De ce vorbesc atât despre suflet? Pentru că nu poți crea artă adevărată fără suflet, vizând doar obținerea unei rețete bine vândute de casele de licitații. Și-apoi sufletul meu rezonează cu sufletul lui Eugen Raportoru, cu dorința sa ardentă de a deveni și exista ca PICTOR.

Și iată că talentul și ambiția sa au fost darnic răsplătite cu cronici foarte bune încă din fragedă pruncie artistică și cu recunoașterea internațională acordată de Royal Academy of Arts (o instituție care se ocupă de artă de doar 250 de ani).

Citându-l pe marele Eugène Delacroix care spunea: „Dă-mi noroiul străzilor și voi face din el carnea unei femei într-o nuanță delicioasă”, consider că tocmai paleta restrânsă, utilizată de tizul lui Delacroix, îl recomandă drept pictor, creator al expresiei tenebroase, dar și al unei lumini spiritualizante, emanate din peisaje, personaje sau flori.

Urmărindu-i cu atenție parcursul expozițional de-a lungul anilor, observ că Raportoru trece subtil de la Expresionism la abstractizări ascetice, redate prin câteva pete și linii rebele. Deformările, descompunerile (barbare, ar spune unii, în cazul portretelor și autoportretelor), denaturările compozițiilor lui Raportoru sunt magistral redate prin atingeri sensibile și texturi cărnoase. Cu fiecare linie sau tușă, Raportoru afirmă o stare, o experiență pe care o împarte generos cu publicul său, creând senzații de liniște, calm, melancolie, dar și tensiune, dramă, instabilitate. Pictura lui Raportoru este liniștită, dar intensă în trăiri, paradox care îl incită și încântă pe acest Zen al picturii.

Diana Roman, critic de artă

(H)arta lui Cozo

Pentru Cozo 2017 reprezintă anul în care a concretizat un proiect de suflet, „Harta. Teritorii portabile” ca manifestare ce marchează încheierea unei serii de lucrări ce au avut drept fundament formal și estetic harta României. Muzeul de Artă din Craiova a fost prima gazdă a expoziției personale „Harta. Teritorii portabile” (08.06-10.07), fiind apoi itinerată la Muzeul de Artă din Arad (19.07-09.08).

Rememorez perfect prima hartă expusă de Cozo în cadrul unei expoziţii a tinerilor artişti organizate la Galeria Eforie (1996), intitulată “Luna curăţeniei”, un inedit assemblage de deşeuri compuse mozaicat în conturul hărţii României, în mijlocul căreia trona ironico-patriotard tricolorul-făraş, ca răspuns plastic la numeroasele acţiuni civice de tip comunistoid iniţiate de primăriile din Capitală şi din ţară la acel moment.

Ironia şi autoironia sunt apanajul artei create de Cozo, un sarcastic contemplator al societăţii, şablonizând formal, în cheie Pop Art, problematicile socio-politice ale României ultimilor 27 de ani. Afirm 27 de ani deoarece Cozo a performat din timpul studenţiei în această direcţie, creativitatea sa manifestându-se multifaţetat în pictură, performance, instalaţii, assemblage şi artă obiectuală.

Seria hărţilor create ulterior de Cozo au dovedit un stil puternic imprimat de ironie şi chiar umor negru, fiind portrete globale ale unei Românii închistate în limitele strategiilor geo-politice. Astfel, Cozo devine un strateg al imaginii de factură Pop Art, în care, artificiindu-se de prezenţa expresivă a fiului său (like father like son) creează o extraordinară frescă postmodernă  de “tablouri votive” ce reflectă tipologia poporului român patriot şi patri-hoţ: iubitor de fotbal (dar dezamăgit constant de “performanţele” României în domeniu), bisericos (chiar habotnic, îngrăşând cu generozitate buzunarele slugilor lui Dumnezeu în speranţa obţinerii iertării divine), luptător (mai degrabă pentru interesele altuia, decât pentru verticalitate politico-militară), muncitor (şi foarte prost plătit pentru munca prestată, de unde şi exodul în Occident), îmbogăţit peste noapte (corupţie, mafie interlopă), bolnav (şi îngrijit în conformitate cu conţinutul plicului).

Mai târziu, şablonul României devine elementul principal al performance-urilor lui Cozo, dovedind încă o dată că România este prietena lui şi că tot ceea ce i se întâmplă ca român, lasă un semn adânc în sufletul său de artist, exorcizându-şi astfel “durerea” în mod sarcastic. Hărţile devin un joc al minţii, un loculus ce intermediază strategii, competiţii, dueluri între cel puţin două persoane. România lui Cozo este şablonul repetitiv al unei civilizaţii axate pe conflictualitate sportivă, militară, politică, luând forma unei mese: de petrecere, de conferinţe europene, de tenis, de şah, de joacă cu tancuri, mese care exprimă dialog sau conflict, exprimă acţiunea unei puteri asupra alteia. Astfel, (H)arta lui Cozo poate fi, în opinia mea, un revival de tip Komar şi Melamid doar că manifestarea este în zona românescă a artei obiect, o ironizare postmodernă a acţiunilor socio-educative comuniste, dar şi a celor de tranziţie către democraţia actuală. Cozo îndrăzneşte să problematizeze plastic aspecte ale moralităţii poporului şi a conducătorilor lui, critica sa dovedind, alături de execuţia impecabilă a lucrărilor, că artistul este un fin observator al realităţii şi un “exemplar unic” al artei contemporane româneşti, un nume de referinţă în creaţia artistică de după 1989.

Diana Savu, critic de artă


Eugen Raportoru

Charged with expressive force, Eugen Raportoru’s painting imposes itself, within the artistic contemporary landscape, as Romantic and Expressionist.

Raportoru reveals his Emotions through his painting, his feelings being the instrument of his inspiration in creating artworks of great impact. His work “Boats in Sulina” represents his thoughts, a spiritual state profoundly human which he unveils with a certain musicality – the Raportoru landmark. His art is the expression of his ego, the accent being set on the inner emotional tension, feelings and subjectivity.

eugen sulinaeugen royal

Sergiu Roman’s Unspeakable Things series

Sergiu Roman’s series “Unspeakable things” shows a powerful creator of painterly states of the soul. The striking paintings of this series represent the artist’s philosophical concept on how the contemporary turmoil of the Soul could be embodied in an accurate symbolic and visual image.

Balancing between Antiquity dictums and contemporary ideals, between chaos and order, instinct and reason, Sergiu Roman explores the human soul with boldness and curiosity in order to reveal its mysteries into works of art.

Sergiu Roman depicts the Soul with frenzy, with movements, gestures and vivid colours, trying to convey the message that beauty should be the AIM of the Soul. The bright, bold colours, the use of gold, the overcharged surface of the paintings by numerous layers of drippings, geometrical symbols and Latin or Ancient Greek expressions all that form the powerful language of his paintings.

Unspeakable things series offers the painter’s personal notion of beauty, morality and aesthetics based on a wide range of feelings, by means of strong craftsmanship.

Sergiu Roman shows a total dedication to design intricate compositions in which he creates organic depictions of a troubled, restless Soul trying to find its peace.

Inspired by modern philosophy and psychology, Sergiu Roman creates a unique vocabulary of forms revealing his desire for expressive painting and a drive to continually reinvent himself by exploring new concepts and techniques.